Astazi mama face 74 de ani. Mama e berbec 🐏. M-a facut la 39 de ani, dupa mai multe evenimente tragice, trecand prin ele cu buldozerul el emotional. De-a lungul copilariei mele, am vazut-o pe mama trecand pe rand, prin incercari grele, incercari care, judecandu-le acum cu ochi de adult, cred ca m-ar fi marcat profund si complet ireparabil. Cu toate astea, mama stie un singur lucru in viata asta: sa mearga mai departe.
Relatia cu mama te invata insasi ideea de dragoste, te invata cum arata ea. Si uneori, oamenii nu ne iubesc cum avem nevoie, ci cum pot. Asa ca trebuie sa facem pace inclusiv cu gandul asta. Mama, sa ne pazeasca bunu’, se dovedeste, la sfarsitul unei calatorii spre propriul subconstient, a fii doar un om. Un om caruia nu poti sa-i pretinzi perfectiunea si caruia nu poti sa i-o reprosezi la nesfarsit.
Ma folosesc de aceasta ocazie sa vorbesc despre un subiect care tot apare in jurul meu: mama in terapie. Cred ca tot conceptul e… incomplet inteles. Nu m-am dus in terapie ca sa inteleg unde a gresit mama in cresterea mea si atat. Nu m-am dus sa invat de ce sa o fac vinovata. Ce rost are sa-i reprosez la infinit ceva ce, fundamental, nu a stiut si nu a putut sa faca? M-am dus sa o vad pe mama ca ceea ce este, o femeie cu calitati si defecte. M-am dus sa fac pace cu modul in care defectele ei m-au afectat si modul in care calitatiile m-au alintat. Si m-am dus ca la sfarsit, sa pot sa-i spun “mama, iti multumesc pentru viata, este cel mai scump dar si tot ce aveam nevoie de la tine”
Cu toate astea, mama mea mi-a daruit infinit mai mult. Iar astazi, o iubesc si accept, din papucii mei de copil, mai mult decat am facut-o vreodata. As da orice, pentru o secunda, sa mai pot sa-mi traiesc copilaria o data, cu ea, din acest punct in care se afla relatia noastra.