Am scos de la naftalina aceasta poza pentru a impartasi un gand pe care l-am cules dintr-un podcast. Mi se pare ca se potriveste contextului si imi place mult ca fotograful a surprins pe chipul meu exact ce simteam, bucuria si recunostiinta autentice de a fi nasa unei fetite:
Exista asa putina autenticitate si vulnerabilitate in lume, incat, atunci cand le intalnim, ne simtit instant conectati.
E pur si simplu prea putina “oferta” care sa acopere aceasta nevoie.
Piata este plina de filtre, vieti perfecte pe o plaja exotica, exista insa extrem de putine reprezentari ale vietiilor noastre intime in public, care sa raspunda la nevoia noastra profunda de conectare.
In privat ne gandim la dezamagire, durere, avem frici, dubii, iar cand auzim pe cineva ca are curajul sa numeasca temele astea, atat de generale si personale, simtim instant o conexiune.
Sau din contra, afisarea fara filtre ridica in noi un tumul de frica, furie sau profunda tristete in fata propriei umanitati reflectata in altul. Cum? Viata nu este perfecta? Cum indrazneste?
Experienta mea spune insa atat: indiferent de raspuns, atractie sau respingere violenta, vulnerabilitatea altora atinge in noi acelasi lucru: un profund dor de acceptare si conexiune umana. Un profund si de neconsolat dor de a fi, cu adevarat, vazut 🤍