Zenobia nu e o carte pe care o citești cu mintea, ci cu simțurile. E genul ăla de text liric absurd, la care te bucuri mai mult de formă, nu neapărat de sens. E poezie pură, dar nu una clasică, ci una suprarealistă, unde fiecare frază pare desprinsă dintr-un vis ciudat.
Nu te aștepta la o poveste lineară sau la explicații logice, pentru că nu ăsta e scopul. Gellu Naum te plimbă printr-o lume în care imaginile, emoțiile și ritmul frazelor contează mai mult decât firul narativ.
Mie mi-a fost recomandată de Iulian Tănase și știam că va fi ceva deosebit, dar a întrecut așteptările. Pentru mine, Zenobia e genul de carte la care te întorci din când în când, nu pentru a înțelege mai mult, ci pentru a simți din nou senzația aia de libertate și nebunie frumoasă.
