despre femei puternice, bărbați confuzi și spațiul fragil dintre ei
Articol guest scris de Adriana Stanciu, coach
Poate nu aș fi scris niciodată acest text dacă nu m-aș fi întâlnit, într-un context aparent banal, cu o realitate pe care o observ tot mai des în relațiile de cuplu și pe care am recunoscut-o și în propria mea relație.
A fost o răceală simplă, dar cu febră mare și stare de moleșeală. O stare de vulnerabilitate fizică și emoțională. Și o serie de reacții venite din partea partenerului meu:
„Ți-am spus să ai mai multă grijă de tine.”
„Tragi prea mult de tine.”
„Nu mă asculți niciodată.”
„Faci totul după capul tău.”
Fraze spuse dintr-un spațiu de grijă, dar care, în acel moment, au ajuns la mine ca un zgomot rece, lipsit de empatie. În acel moment de vulnerabilitate fizică nu aveam nevoie de corecturi, aveam nevoie de prezența lui și de câteva gesturi concrete care să îmi aline durerea pe care o resimțeam în corp.
Dar în fața mea era un bărbat care devenise brusc anxios, care părea scos dintr-o zonă de armonie pe care o cunoștea atât de bine și aruncat într-o situație în care un virus îi devenise adversar.
„Te temi că nu știi ce să faci pentru mine ca să mă simt mai bine?”, l-am întrebat direct.
Răspunsul a venit imediat:
„Da. Pentru că tu mereu ești atât de puternică și nu ești niciodată bolnavă.”
Această frază nu a mai sunat ca reproș. A fost o constatare. Și, în același timp, o mărturisire.
Atunci am înțeles că puterea mea – pe care o consideram un sprijin pentru relație – devenise, fără să îmi dau seama, un spațiu în care el nu mai știa cum să se comporte. Nu știa dacă are voie să ajute, în ce fel, dacă ajutorul lui este necesar sau dacă ar putea interveni într-un teritoriu deja controlat atât de bine de mine.
Puterea feminină ca adaptare
Pentru multe femei, puterea nu este o alegere conștientă, ci o adaptare. De mici suntem învățate să fim puternice, să ne descurcăm, să nu depindem de nimeni. Mai târziu, suntem validate pentru cât de mult ducem, cât de bine rezistăm, cât de puțin cerem.
Această putere se vede în lucruri mici, cotidiene: când spui „lasă, mă ocup eu” chiar și atunci când ești obosită, când nu formulezi o nevoie clară pentru că pare mai sigur să te descurci singură, când continui să arăți că funcționezi impecabil, deși corpul începe să cedeze.
Ajungem să mergem mai departe chiar și atunci când toată ființa ne cere un strop de răgaz pentru noi. Și, de multe ori, ajungem să avem mai multă grijă de ceilalți decât de noi, indiferent de consecințe.
Nu o facem din eroism, ci dintr-un reflex vechi: a fi puternică înseamnă a nu deranja pe ceilalți cu nevoia ta.
În timp, această putere ajunge să fie confundată cu valoarea personală. Ajungem să credem că suntem apreciate pentru cât facem, nu pentru cine suntem. Că dacă ne oprim, dacă cerem, dacă ne arătăm vulnerabilitatea, riscăm să pierdem iubirea sau aprecierea partenerului. Că îl deranjăm cumva cu neputința noastră.
Până într-o zi în care corpul sau sufletul spune clar: „nu mai pot”.
Și atunci apare o singurătate aparte: nu ești singură, dar te simți singură în propria vulnerabilitate. Iar întrebarea apare firesc: de ce eu pot fi acolo pentru el mereu, iar când eu am nevoie, el nu știe ce să facă?
Cum trăiește bărbatul această dinamică
Din perspectiva bărbatului, o femeie constant puternică nu este întotdeauna o sursă de siguranță. În multe cazuri, devine un spațiu neclar. El caută permanent repere: unde sunt necesar, ce pot face, cum pot ajuta fără să încurc.
Când femeia nu spune „mi-e greu, am nevoie de ajutor”, ci doar continuă, când își ascunde oboseala în spatele eficienței, când rezolvă înainte ca el să poată interveni, bărbatul nu primește o invitație clară la implicare și devine confuz.
Prima femeie pe care a cunoscut-o în viață, mama lui, a făcut poate la fel și l-a lăsat fără repere concrete de intervenție. Poate l-a auzit toată copilăria pe tatăl lui spunând „las-o pe mama în pace, nu se simte bine” și a înțeles că singurul lucru pe care poate să îl ofere este un spațiu de tăcere și neimplicare.
La maturitate, această confuzie se traduce prin retragere, tăcere sau reacții defensive. Iar partenera percepe această distanță ca lipsă de interes, când, de fapt, este lipsă de orientare.
Puterea, atunci când este afișată fără acces emoțional, creează ordine, nu siguranță. Relația funcționează, responsabilitățile sunt duse, lucrurile merg. Dar emoțional, spațiul dintre cei doi rămâne rigid.
Când femeia este mereu capabilă, mereu lucidă, mereu în control, bărbatul vede o femeie care se descurcă, nu o femeie care are nevoie de sprijinul lui. Iar acolo unde nevoia nu este exprimată, nu apare nici atașamentul profund.
Siguranța emoțională se construiește în momentele în care controlul este lăsat jos. În acele clipe clare, asumate, în care femeia spune: „aici mi-e greu”, „aici am nevoie de tine”, „aici nu pot singură”. Abia atunci bărbatul știe unde să intre și cum să fie prezent.
Puterea autentică
În relația de cuplu, puterea se măsoară în vulnerabilitate și în capacitatea de a comunica nevoile clar și fără teama de a fi judecat. Istoria cu care vine fiecare partener în relație este relevantă și trebuie cunoscută.
Deși nu ne dorim, o mare parte din tiparele noastre de comportament sunt înrădăcinate în copilărie. O mamă care s-a sacrificat pentru familie predă lecția puterii care doar oferă și nu cere nimic în schimb. Un tată absent în momentele de vulnerabilitate predă, la rândul său, lecția descurcării singure.
Până la conștientizarea urmelor din trecut, nu putem distinge linia fină dintre puterea personală și sacrificiul alimentat de frica de a nu fi iubită așa cum ești: cu vulnerabilități, cu slăbiciuni, cu momente bune și mai puțin bune.
Puterea autentică nu spune „mă descurc și singură”.
Ea spune: „pot mult — și tocmai de aceea pot să cer”.
Întrebări de reflecție
- De câte ori în copilărie erai felicitată pentru puterea de a îndura?
- Cum manifesta mama ta nevoia de ajutor?
- Cum se implica tatăl tău să o ajute pe mama ta în situații dificile?
- În ce situații, în relația ta, ai ales să fii puternică atunci când ți-ar fi prins bine să ceri ajutor?
- Ce nevoie a ta rămâne neexprimată pentru că „te descurci”?
- Ce ți-ar plăcea să facă partenerul tău pentru tine, dar te temi să-i ceri?
- Cât de greu îți este să recunoști când organismul tău îți dă semne de epuizare?
Articol guest scris de Adriana Stanciu, coach.
O poți găsi pe Instagram: @coach.adrianastanciu
