Există filme care te țin în priză. Și apoi sunt filme ca Holland, care nu doar că te țin în priză, dar te și fac să-ți pui întrebări incomode după. De exemplu: cât de bine îți cunoști partenerul? Și cât de mult te cunoști, de fapt, pe tine?
M-am uitat crezând că mă uit la un thriller domestic clasic – știi tu, cu secrete, minciuni și suburbii în care toți își zâmbesc un pic prea larg la supermarket. Ce n-am anticipat e cât de tare o să mă lovească unele nuanțe. Pentru că în spatele misterului și al twist-urilor de final, Holland e despre golul pe care îl simți într-o relație în care nimeni nu spune ce simte cu adevărat. Despre cât de ușor e să te pierzi într-un mariaj “corect”, dar lipsit de viață. Și despre cum, uneori, descoperirea de sine vine din cele mai neașteptate surse – inclusiv dintr-o investigație care ar fi trebuit să scoată la iveală secretele lui… și le-a scos pe ale tale.
Mi s-a părut un film surprinzător de tandru în momentele lui de tensiune. Și m-a făcut să mă gândesc cât de des femeile acceptă să se mulțumească cu puțin, cu “ce trebuie”, cu “așa se face”. Și cât de tare arde dorința de libertate, chiar și când nu o conștientizezi încă.
Holland e genul ăla de film care, dacă îl vezi la momentul potrivit, poate să-ți dea un mic wake-up call. Sau măcar o senzație plăcută de “ah, deci nu sunt singura care simte asta uneori”. Și numai pentru asta, merită văzut.
