Am citit-o într-o singură seară și m-a cucerit complet. Te rog să nu vii în timp ce dorm de Iulian Tănase are talentul acela rar de a transforma tot ce atinge în poezie — nu o poezie solemnă, ci una care îți intră direct în piele și te face să vezi altfel lucrurile obișnuite. Cartea e construită sub forma unor scrisori trimise morții, scrise de un bătrân diagnosticat cu cancer, un personaj care își recompune viața prin fragmente: amintiri, frici, umor, confesiuni, vinovății, mici tandrețuri. E o poveste scurtă, dar densă, care vorbește despre sens și sfârșit fără melodramă, cu o tandrețe tăcută și un fel de luciditate care nu te lasă indiferent.
Pentru mine, lectura asta a fost ca un reminder discret că uneori cele mai intime adevăruri se spun în scrisori, chiar și în cele pe care nu le trimitem niciodată. Ce mi-a rămas cel mai mult este modul în care Iulian reușește să găsească frumusețe în fragilitate, să transforme frica într-un fel de dialog prietenos și aproape jucăuș. M-a făcut să mă gândesc la felul în care ne raportăm la finaluri, dar și la începuturile mici, care apar exact când nu le mai cauți.
Dacă ai mai fost pe aici, poate ai văzut că în urmă cu câteva luni am scris și despre cursul lui Iulian de storytelling și consiliere filosofică, pe care l-am urmat anul acesta și care a fost, pentru mine, unul dintre cele mai frumoase spații de creativitate și introspecție.
Și dacă vrei să îl descoperi și mai mult în conversație, te invit să vezi și episodul nostru de #lalatalks cu Iulian, o discuție caldă, inteligentă și plină de umorul lui specific.
Sursa foto: Editura Trei
